EMILE-ANDRÉ LECOMTE DU NOUŸ: ARHITECTURA MEDIEVALĂ LA ÎNCEPUTURILE MODERNITĂŢII ROMÂNEŞTI
Horia MOLDOVAN
Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, Bucureşti
Emile-André Lecomte du Nouÿ a fost şi continuă să fie un nume adesea citat în scrierile de istoria arhitecturii şi restaurării româneşti. Deşi s-a scris mult despre opera sa de restaurator sau de „distrugător” al unora dintre cele mai importante monumente de arhitectură veche românească, personalitatea şi activitatea lui Lecomte du Nouÿ sunt subiecte încă departe de a fi fost epuizate. Pregătit în Franţa în echipa lui Eugène Emmanuel Viollet-le-Duc, Lecomte du Nouÿ părăsea ţara natală în 1873 ca membru al unei misiuni arheologice în Orientul Apropiat. La cererea principelui Carol, Viollet-le-Duc (pe care îl cunoscuse personal în timpul sejurului petrecut la reşedinţa lui Napoleon al III-lea de la Compiègne, în 1863) îl recomanda pe Lecomte du Nouÿ pentru scoaterea din impas şi desăvârşirea restaurării bisericii mănăstireşti de la Curtea de Argeş. Sosit în Principatele Unite în 1875 pentru o perioadă de doi ani, Lecomte du Nouÿ urma să primească numeroase alte lucrări, prelungindu-şi şederea şi întemeind un birou propriu („Serviciului special de restaurări”) care a funcţionat până la moartea sa, în 1914, în paralel cu serviciul statului – Comisiunea Monumentelor Istorice. Criticile intervenţiilor conduse de Lecomte du Nouÿ s-au făcut auzite în rândurile profesioniştilor sau ale elitei româneşti încă de timpuriu. Cu toate acestea, interesul şi preocuparea familiei regale – mai ales a regelui – pentru lucrările arhitectului francez, au permis continuarea şantierelor, dezbaterile aprinse din presă, discuţiile publice sau anchetele financiare rămânând fără urmări.
În ciuda faptului că activitatea lui Lecomte du Nouÿ a făcut obiectul a numeroase studii mai mult sau mai puţin amănunţite (Alexandru Lapedatu, Teodora Voinescu, Toma T. Socolescu, Grigore Ionescu, Gheorghe Curinschi, Oliver Velescu, Carmen Popescu etc.), bogatul material de arhivă păstrat – în special planşele releveelor şi proiectelor, sau schiţele şi notiţele din caietele de călătorie ale arhitectului – a fost mult prea puţin exploatat. Cercetarea materialelor proiectelor lui Lecomte du Nouÿ oferă, pe de o parte, o privire asupra căutărilor şi experimentelor artistice desfăşurate într-un context cultural aflat la începutul unei modernităţi ce privea spre valorile occidentului european şi, pe de altă parte, pretextul pentru incursiuni într-un trecut, mai mult sau mai puţin îndepărtat, a cărei cunoaştere a rămas până în prezent, adesea, superficială. Cum erau organizate ansamblurile şi cum erau rezolvate clădirile care compuneau mănăstirile de la Curtea de Argeş sau Trei Ierarhi din Iaşi, cum arătau şi cum funcţionau bisericile Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi, Sf. Dumitru din Craiova sau vechea Mitropolie de la Târgovişte, sunt doar câteva dintre întrebările la care o analiză a desenelor şi rapoartelor ieşite din biroul condus de Lecomte du Nouÿ, ar putea oferi un răspuns obiectiv.